Răspuns adresat unui tânăr.
Am avut de curând un schimb de mesaje cu un tânăr intelectual aflat în căutarea sensului vieții. Împărtășesc cu cei interesați ultimul mesaj pe care i l-am adresat.
În primul rând apreciez sinceritatea pe care o ai, probabil o trăsătură pe care cu trecerea anilor ușor, ușor o putem pierde. Am urmărit pe pagina ta postările tale încercând să-mi formez o părere de anumite lucruri ce te preocupă și care pot fi puse la vedere.
Încep prin a povesti o întâmplare la care am luat parte, în 1984. După terminarea liceului urma examenul de admitere la facultate, examen pe două categorii de candidați, incorporabili și neincorporabili, adică cei ce urmau să facă armata și cei ce nu trebuiau să facă armata. La cei neincorporabili erau fetele și foarte puțini băieți respinși de la armată din cauze medicale. După admitere, a urmat armata, 9 luni, împreună cu cei ce urmau să-mi fie colegi în facultate. Într-o zi, după ce ne-am întors de la poligonul de trageri, după un marș de 25 km pe jos, cu foarte puține pauze, cu toată greutatea armamentului și a dotării individuale și de pluton, suportând căldura zilei, am ajuns în sfârșit în cazarmă. Primul lucru ne-am repezit cu toții să bem apă, desigur după ce ni s-a permis. După ce ne-am săturat bine și ne-am răcorit, un coleg de-al meu, a exclamat: "Mă băieți, mare meseriaș ăla care a inventat apa!". Am râs cu toții, i-am dat dreptate, apoi toți fiind atei ne-am pus problema, discutând, dacă totuși cineva a inventat apa sau aceasta există pur și simplu. Am reflectat ulterior la situații asemănătoare și nu am găsit răspuns. Mi-au plăcut foarte mult matematica, fizica, chimia și la vremea aceea, în liceu și facultate le-am dat atenția cuvenită.
Cunoașterea noastră ca oameni nu poate ieși din sfera percepției, a intuiției apoi a conceptualizării, folosind instrumente empirice, filozofice și matematice. Fizica și matematica au început cu ce se poate observa imediat și răspunde simțurilor cu care suntem înzestrați. Dumnezeu ne-a creat într-un anumit mod și ne-a așezat într-un mediu, existând o rezonanță între abilități (înzestrări), mediu și interpretare, dar limita noastră nu este aici. El ne-a pus în inimă gândul veșniciei, gând ce nu ne dă pace și pe care unii l-am confundat cu gândul infinitului. Acest gând ne face să trecem dincolo de simțuri, dincolo de realitatea percepută imediat și să dorim să știm mai mult. Doar că acest dincolo ne pune în încurcătură. Privind spre cuantic ne încurcăm în modele, apelăm la aparatul matematic, ceva intuiție dar simțul nu ne este de folos, totuși uimirea ne cucerește. La fel și cu macrocosmosul, rămânem uimiți de neputințele noastre și ne trezim în fața lui Dumnezeu, asemeni lui Iov odinioară, când era întrebat: Unde erai tu Iov, când Eu-Domnul am făcut toate acestea, și urmează lucrurile care atunci îl uimeau pe Iov, iar pentru noi ar fi lucrurile despre care am pomenit. Văzând toate acestea, revoltat și supărat, am întrebat-o pe doamna profesoară de fizică, Diana Moisil, cumnata profesorului Grigore Moisil, soția profesorului George Moisil, ce fel de fizică ne predă și ce explicații sunt acestea, dacă sunt atâtea presupuneri, atâtea variabile introduse "pe sub mână" (expresia îi aparține) și atâtea lucruri pe care nu prea le înțelege nimeni? Mi-a răspuns, înțelegând, că așa stau lucrurile și la nivelul cuantic respectiv macrocosmic trebuie să avem altfel de abordări, fiind limitați la sistemul nostru. Ulterior am băgat de seamă că și Dumnezeu face la fel. Confruntați cu măreția creației descoperim măreția Creatorului, diferența dintre gândurile Lui și gândurile noastre și suntem copleșiți de dragostea Lui cum a ales să se limiteze în acest spațiu al nostru și să fie ca noi. În acel an II de facultate, la orele de fizică am înțeles că există o complexitate căreia noi oamenii nu-i putem face față, cu atât mai mult nu putem face față complexității unui Dumnezeu în care deși nu credeam, presupuneam că este dincolo de acest univers, iar dacă totuși ar fi existat nu am avea absolut nici o șansă să-L studiem. Dar am mai înțeles că deși complexitatea este fabuloasă iar limitările noastre sunt evidente, există o ordine a universului, o ordine a legilor, o ordine a interacțiunilor, iar dacă toată această ordine fie că se adresează doar "vizibilului" și atunci este un lucru extraordinar. Acum în acea vreme de frământări am avut un coleg de facultate creștin baptist care a știut să răspundă și nu m-a trimis cu superioritate la Biblie. Era un student foarte bun, tatăl lui fizician-cercetător la Măgurele, unchiul lui lector la catedra de calculatoare a Facultății de automatică și cam așa toți din familia lui, creștini cu pregătire academică. În final am crezut în Dumnezeu, devenind teist, apoi în Dumnezeu întrupat, devenind creștin.
Din experiențele pe care le-am avut după ce m-am mutat la Oradea am văzut oameni de diferite preocupări, cu niveluri diferite de înțelegere a științelor, dar care L-au cunoscut pe Hristos potrivit cu personalitatea pe care o au. Cei ce se află cu personalitatea lor la nivelul studiului sau preocupărilor științifice ieșite din sfera clasicului, și aceștia au nevoie de reper. Dacă toate observațiile contrazic clasicul, ceva tot rămâne. Există ceva fix, reper, neschimbător, deasupra tuturor acestora. Este Adam în grădina Eden ce numea fiecare animal și care începuse explorarea creației, din păcate a explorat și domeniul celui rău. Suntem continuatorii lui, explorăm ce ni s-a dat, încercăm să supunem ce ni s-a dat și de multe ori uităm că toate acestea ni s-au dăruit. Iar eu, Adam-ul de azi sunt uimit de două fete care discută te miri ce când rezolvă probleme de matematică, sunt uimit de evenimente comice sau ciudate dintr-un fast food, sunt deranjat de ipocrizia din politică etc. Pentru că eu, Adam de azi am fost creat să simt, să mă bucur, să experimentez, să iubesc, să întorc iubirea Lui către oameni sau chiar către cer.
Câteodată am înțeles că mai multă înțelepciune avea bunica mea care zâmbea când răsărea soarele, se bucura când ne dădea cozonacul cald, ne dojenea când ne purtam nepotrivit și ne amintea că dincolo de toate, uitându-se în sus, există Cel de Sus, care ne iubește, ne-a creat și ne vede. Și-i spuneam, povești bunico, nu există nici un Cel de Sus iar ea se întrista și această întristare a ei nu am uitat-o niciodată, era profundă și simțeam că-i pare tare rău de mine. Am uitat multe dar întristarea ei nu. Este întristarea aceasta științifică, poate răspunde știința la așa ceva, poate explica dragostea, pasiunea, durerea inimii? Prin știință s-au realizat multe, s-au descoperit multe, cunoașterea are limite nebănuite odinioară și onorez și respect știința, ca unul care m-am cufundat o vreme în acestea. Dar un zâmbet și o floare pot cuceri o inimă mai mult decât orice teorie, o faptă bună poate cuceri inima Domnului mai mult decât o formulă (vezi Corneliu din Fapte) iar inocența unui copil este neprețuită. Câtă diversitate!
Sunt încredințat că dincolo de toate, de teorii, descoperiri, cercetări etc. , există un adevăr fix, stabil, imuabil, reper pentru toate, care nu e relativ și nu suferă inflexiuni, aici în creație suport pentru vremelnicie și penetrant pentru eternitate, Omul Isus Hristos, care a lăsat veșnicia, a luat asupra Sa vremelnicia și S-a făcut punct central pentru noi și toată creația, Lumina din centrul creației. Oare de ce credem că centrul universului ar trebui să fie neapărat ceva geometric și nu ar putea fi o ființă? Să ai înțelepciune să cauți în locuri potrivite și să fii plin de bucurie când vei găsi adevărul. Îți doresc toate cele bune!
