RUGĂCIUNEA PENTRU ÎNTOARCEREA VIZITEI

1 Tes. 3.9-13 Cum putem noi oare să mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria pe care o avem din pricina voastră, înaintea Dumnezeului nostru? Zi şi noapte Îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre. Însuşi Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul nostru, Isus Hristos, să ne netezească drumul spre voi! Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi faţă de voi, ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos, împreună cu toţi sfinţii Săi.

Observăm în aceste versete că Pavel cu însoţitorii săi n-au făcut din faptul că erau foarte ocupaţi cu lucrarea Evangheliei o scuză de a nu-i mai vizita pe creştinii tesaloniceni. De multe ori noi pierdem timpul preţios al slujirii noastre unii altora în detrimentul părtăşiei cu fraţi şi surori care poate ar avea nevoie şi de prezenţa fizică şi de un sfat bun dat la momentul potrivit. Pavel şi ai lui nu-şi făceau singuri programul de vizitare a Bisericilor, ci se rugau cu stăruinţă Domnului să le netezească drumurile misiunii cu prioritate către cei care aveau nevoie de ei. Scopul acestor vizite nu ascundea interese personale sau de grup, ci apostolii urmăreau în mod sincer consolidarea în credinţă a celor proaspăt întorşi la Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos. Astfel dragostea creştină putea creşte în inimi atât în neprihănire cât şi în sfinţenie pentru ca toţi membrii Bisericii să-L aştepte pe Domnul Isus. Venirea lui Hristos a doua oară, cu toţi sfinţii Săi, este cel mai frumos vis al nădejdii noastre fericite. Unei alte Biserici apostolul Pavel îi scrie următoarele cuvinte pline de această speranţă binecuvântată: „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul. De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă.” (2 Cor. 5.6-9)