Gălăgia morţii

Se lasă întunericul peste parcul pictat cu bănci triste, cu leagăne reci şi cu umbrele lungi ale salcâmilor. După acest început bacovian, în mod normal ar urma clişee ca : „tăcerea morţii”, „o tăcere de moarte”, „liniştea morţii”, „linişte de mormânt”, „tăcut ca moartea”... Toate aceste enunţuri sunt neadevăruri.

Pentru că moartea nu e tăcută, moartea e gălăgioasă, moartea e nebună, şi veselă, şi foarte vorbăreaţă... Pentru că moartea nu are gluga trasă pe ochi şi nici nu umblă cu coasa în mână. Moartea se îmbracă în haine de firmă mulate pe corp şi aruncă priviri languroase. Moartea vine cu prima noapte „inocentă” şi de neuitat, cu prima ţigară aprinsă în joacă, cu prima minciună căreia i-am zis „farsă”, cu primul strigăt de „libertate”.

Moartea vine în hohot isteric de râs...

Pentru că moartea nu vine în linişte, ea vine în lumină de fulger şi în zgomot de tunet. Moartea vine în urlet ţiuitor de sirene, în bătăi bubuitoare de tobe care invadează minţile muribunzilor, moartea vine în gălăgie de discotecă şi în huiduielile şi înjurăturile claxonate ale muritorilor nerăbdători. Pentru că moartea nu e „linişte de mormânt”, ea nu miroase a hoit. Moartea are miros de parfum în exces, amestecat cu fum de ţigară, zăpăcind străzi întregi în trecerea ei. Ea miroase a voie bună şi a mititei prăjiţi pe altarele unor zei de mucava; ea are mirosul banilor mulţi adunaţi în safe-uri.

Moartea are miros de mâini murdare... îmbrăcate în mănuşi albe.

„Liniştea morţii” şi „ţărâna uşoară” sunt clişee, pentru că moartea nu e la cimitir. Nciodată nu o vei găsi acolo. Acolo e un dormitor. Moartea e foarte populară, e mereu la televizor; ea vine în pauzele halucinante de reclame dintre filmele pline de moarte. Ea umple stadioane întregi cu coji de seminţe şi pahare de plastic; ea umple săli de concerte răcnite, cu peruci scuturate şi cu... mătreaţă.

Moartea umple „cluburi” şi birturi cu sticle amare şi cu discuţii goale...

Moartea nu te lasă să cunoşti adevărul. Moartea e cancerul sufletului. Ea vine odată cu păcatul care „pune un zid între noi şi Dumnezeu”. Moartea îţi râde în faţă şi vrea să-I râdă în faţă şi Lui; ea nu te lasă să recunoşti că nu îţi trăieşti viaţa, ci o mori...

Toţi „am fost morţi în greşelile noastre”, însă, „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”; Fiul Lui care ne zice şi ţie, şi mie: „ Nu te teme! Eu sunt el dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi a Locuinţei morţilor”.

În parcul gol, plin de bănci triste şi leagăne goale, adie Vântul Trezirii. Vocea Lui se aude clar, chiar dacă gălăgia morţii încearcă să o acopere:„ Nu te teme! Hristos a murit şi pentru tine...”