Părăseşte lumea, dacă vrei să găseşti pe Dumnezeu

   1. De har, de mare har am nevoie, Doamne, ca să pot ajunge până acolo încât nimeni şi nimic să nu mă mai poată ţine legat. Câtă vreme voi fi legat de ceva, nu pot zbura slobod la Tine. Un asemenea zbor slobod dorea acela ce a zis "O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă." Ce este mai odihnit decât ochiul curat? Şi ce este mai slobod ca inima care nu doreşte nimic aici pe pământ? De aceea cine voieşte să ajungă la o astfel de odihnă şi slobozenie trebuie să se ridice mai pe sus decât orice făptură, să se lepede de sine, să iasă din cercul strâmt al celor pamânteşti, să se înalţe sus şi de acolo să vadă că Tu, Făcătorul tuturor, eşti nespus de mare şi mai înalt ca toate creaturile. Nu va putea nimeni să se înalţe la această privire a lucrurilor dumnezeieşti dacă nu se va dezlipi de orice făptură. De aceea este aşa de mic numărul celor ce au ajuns la treapta de unde se privesc lucrurile cereşti, pentru că puţini se pot dezlipi de cele pământeşti.

   2. Pentru aceasta, pentru deplina dezlipire de tot ce e trecător, se cere un mare har, har care să înalţe sufletul şi să-l ridice mai presus de el însuşi. Şi până nu se va ridica la această înălţime a duhului, până nu se va dezlipi deplin de orice făptură spre a se uni în chip desăvârşit cu Creatorul, tot ce are, tot ce ştie, puţin preţ are. Cine pune preţ pe altceva decât pe singurul, nemărginitul veşnicul BINE, va rămâne mereu slab şi lipit de ţărână. Căci tot ce nu este Dumnezeu, nu este nimic şi ca nimic trebuie socotit. Este o mare deosebire între înţelepciunea unui om luminat şi evlavios, şi între ştiinţa unui teolog dobândită din cărţi. Învăţătura care vine de sus din izvor dumnezeiesc, este mult mai aleasă decât aceea pe care o dobândeşte omul cu multa osteneală a minţii sale.

   3. Mulţi doresc să se gândească la cele cereşti, dar pe calea aspră care duce la aceasta nu se nevoiesc sa meargă. Piedica cea mai mare este că se opresc la semnele şi lucrurile din afară şi neglijează lucrarea deplinei lepădări de sine - RĂSTIGNIREA FIRII PAMÂNTEŞTI. Nu ştim care este vina, nu ştim de ce duh suntem călăuziţi şi ce voim în adevăr, dacă ne place să ne zică lumea oameni duhovniceşti, dacă ne frământăm şi muncim, cât nu se poate spune, pentru nişte lucruri pieritoare şi neînsemnate; iar ca să ne cercetăm cu o adevărată reculegere starea noastră dinăuntru, la aceasta rar să ne gândim.

   4. Dacă ne reculegem, cercetându-ne lăuntrul nostru, repede ne risipim iarăşi în lucrurile dinafară, fără să fi cercetat cu seriozitatea cuvenită faptele noastre. Nu căutăm să ne dăm seama unde îşi au rădăcinile poftele noastre şi de stricăciunea pornirilor noastre nu ne plângem. ORICE FĂPTURĂ ŞI-A STRICAT CALEA PE PĂMÂNT, de aceea a avenit potopul peste oameni. Fiindcă firea noastră este stricată, urmează neapărat că şi fapta săvârşită după îndemnul acelei firi tot stricată şi necurată este. Viaţa bună este rodul care creşte numai dintr-o inimă curată.

   5. CE A FĂCUT ŞI CÂT A FĂCUT CUTARE OM?, - SE ÎNTREABĂ LUMEA... DAR CARE I-A FOST ÎNDEMNUL FAPTELOR LUI ŞI CÂT DE CURAT A FOST ACEST ÎNDEMN, NIMENI NU ÎNTREABĂ. E TRUPEŞ, FRUMOS, BOGAT, DESTOINIC, SCRIE BINE CÂNTĂ BINE, E UN BUN LUCRĂTOR, E MEŞTER BUN? Iată ce ne întreabă lumea! Însă dacă e un om smerit, blând, răbdător, evlavios, duhovnicesc, nu întreaba nimeni.

   Firea caută numai le cele dinafară şi de aceea se înşeală adeseori în judecăţile ei; harul însă pătrunde înăuntru şi sădeşte în suflet nădejdea în Dumnezeu şi de aceea, nu se înşeală niciodată!