Prea frumos ca să fie adevărat

   Prea frumos ca să fie adevărat

   Ca şi frigul n-ar fi poposit,

   Durerea ce-n mine-a sălăşuit

   Ca neaua în mai s-a topit.

(George Herbert, The Flower - Floarea)

   Stând odată de vorbă cu fiul său, George MacDonald, faimosul predicator şi scriitor de origine scoţiană, a adus la un moment dat în discuţie Paradisul şi viziunile escatologice ale profeţilor. "Pare prea frumos ca să fie adevărat", a spus fiul său. La care MacDonald a zâmbit încântat şi a spus, "Nu, este atât de frumos, încât trebuie să fie adevărat!"

   Există vreun alt sentiment omenesc care să cuprindă inima omului cu atâta forţă precum speranţa?

   Poveştile şi legendele transmise din generaţie în generaţie, de-a lungul secolelor, ne fac să sperăm cu încăpăţânare într-un final fericit, încredinţaţi că, în cele din urmă, vrăjitoarea cea rea va muri, iar curajoşii şi nevinovaţii copilaşi vor găsi o cale de a scăpa teferi şi nevătămaţi. Desenele animate difuzate la televizor duminică dimineaţa transmit un mesaj identic copiilor care privesc fascinaţi, prea mici ca să ia în derâdere deznodământul incredibil de fericit. În viaţa reală însă, într-o zonă lovită de război, o mamă îşi strânge la piept copilaşul, îl mângâie şi îi şopteşte într-una, fără sens: "O SĂ FIE BINE...". în timp ce zgomotul împuşcăturilor se apropie din ce în ce mai mult.

   De unde vine această speranţă?

   Căutând să găsesc o explicaţie a atracţiei exercitate dintotdeauna de basme asupra oamenilor, Tolkien spunea:

   Basmele nu neagă în nici un fel existenţa suferinţei şi a eşecului: existenţa acestora este absolut necesară pentru a putea resimţi bucuria izbânzii; ele neagă (şi, dacă sunteţi interesaţi, există numeroase dovezi în acest sens) posibilitatea înfrângerii finale universale... oferind pentru o clipă o scânteie de BUCURIE, BUCURIE CARE TRANSCEDE HOTARELE ACESTEI LUMI, CU ACEEAŞI PUTERE CA SUFERINŢA.

   Nici un comentariu asupra cărţilor profetice nu ar fi complet fără acest ultim mesaj: îndârjirea cu care ei susţin că lumea nu se va sfârşi printr-o ULTIMĂ ÎNFRÂNGERE UNIVERSALĂ ci printr-o MARE BUCURIE. Ei au profeţit de multe ori în faţa mulţimilor îngrozite, şi deseori cumplitele lor prevestiri referitoare la secetă şi invazii de lăcuste şi atacuri din partea duşmanilor au alimentat teama acestora. Însă, totdeauna, în toate cele 17 cărţi care le aparţin, profeţii Vechiului Testament şi-au expimat cu convingere speranţa. Iubitul cel rănit se va vindeca de suferinţa prin care a trecut, promite Isaia:

   "Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste."

   Când, în cele din urmă, profeţii vorbesc despre BUCURIA care transcede hotarele acestei lumi, vocea lor se înalţă asemenea cântecului unei păsări. În ziua de apoi Dumnezeu va rula pământul ca pe un covor şi apoi va face altul nou. Lupii şi mieii vor paşte împreuna pe aceeaşi câmpie, iar leul va mânca în pace alături de bou.

   Într-o zi, spune Maleahi, vom sari ca viţeii lăsaţi să iasă afară din ţarc. Atunci nu va mai fi teamă nici suferinţă. Nici un copil nu va mai muri, nu vor mai curge lacrimi. Între popoare va domni pacea, iar armatele îşi vor topi armele şi le vor transforma în unelte cu care vor lucra pământul. În ziua aceea nimeni nu se va mai plânge că Dumnezeu Se ascunde. Slava Lui va umple pământul, iar alături de ea, soarele va părea mic şi neînsemnat.

   În ochii profeţilor, istoria omenirii nu reprezintă un scop în sine, ci doar o perioada de tranziţie, o paranteză între Grădina Edenului şi noul cer şi noul pământ pe care le va crea Dumnezeu. Chiar şi atunci când totul pare să fi scăpat de sub control, Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor, iar într-o bună zi EL Se va arăta în toată plinătatea Sa.